LA CE BUN – LIRICA?

Fragment din postfata antologiei bilingve "INTIMITÄT / INTIMITATE"

Mircea BARNAURE: Nachmensch...

Îmi scrii poezii! Ai probleme! Mă stressezi rău! – aceste replici dintr-un film german arată destul de clar că în epoca internetului lirica nu-i decât un semn de ciudățenie: nimeni nu mai are nevoie de ea.

E-adevărat: reputația poeților n-a fost niciodată prea bună. Nimbul bizarieriei le-a înconjurat întotdeauna fruntea, iar dacă personalitatea lor vulcanică și mult prea directă a exercitat o anumită fascinație asupra unora sau altora, acest lucru n-a putut totuși să mascheze principiala condescendență a muritorilor de rând: Geniu? La ce le folosește, dacă îi privează de vitalitate, dacă nu-i învață să se impună, dacă nu-i ajută să nu sfârșească în mizerie? Spiritul prozaic, pentru care numai succesul palpabil contează, stăpânește lumea dintotdeauna. În ochii lui, poetul nu poate fi decât un looser.

Sigur, câteodată, în vremuri de criză sau de schimbări, poeții au parte de ceva mai multă bunăvoință. Produsele lor devin necesare pentru că întăresc și consolează. Atunci, volume de poezie (precum cele ale lui Benn) se pot vinde deodată în sute de mii de exemplare. Și a face versuri poate deveni calitatea care evidențiază. Așa s-a întâmplat în România anilor 70, în plin comunism, când mergeam eu la școală. Colegii care scriau poezii erau starurile școlii. În astfel de vremuri, popoarele își iubesc poeții.

În rest îi iubesc mai ales – când sunt morți. O, cum le dezlănțuie nefericita împrejurare zelul întru idolatrie! Frunze de laur încunună peste noapte frunțile pale, titluri sunt născocite (poet național și altele de acest gen …), se construiesc monumente, se organizează simpozioane și elevii sunt chinuiți cu versuri nemuritoare – toate acestea întru cinstirea marilor dispăruți. Gustul patriotard-mic-burghez se grăbește să-i transforme în sfinți: popoarele nu-și pot suporta poeții, decât după ce-i amputează.

Dacă unul e ateu și senzual, ca Eminescu, va fi proclamat drept sfânt, pur, fără nevoi personale: o ființă eteric-altruistă care respinge cu dispreț grosolanele bunuri mult prea pământești. Că un astfel de om a trăit greu, că a murit tânăr, o, astea bineînțeles că sunt lucruri foarte regretabile, dar zău: chiar l-or fi preocupat pe EL atât de mult? Că doar EL trăia numai și numai pentru arta sa, iar noi – cum i-am fi putut schimba noi destinul? ...

La rândul lor, poeții nu prididesc să-și acuze contemporanii de ignoranță, micime sufletească, egoism. Eminescu se rușina de românii săi, Macedonski își ura contemporanii, Baudelaire s-ar fi vrut anywhere, but out of this world, Kästner tuna și fulgera împotriva tipilor de-astăzi, cete-cete, Benn prefera mormântul prezenței lor obositoare. Iar azi, în acest minunat secol 21, observația atât de clarvăzătoare a lui Van Gogh, cum că banul a înlocuit dreptul celui mai puternic, este mai actuală decât și-ar fi putut închipui el vreodată. Vremurile sunt mai prozaice ca oricând. Numai să ai, numai să consumi, numai să pari – nici măcar în Roma antică superficialitatea și efemerul nu stăteau la așa loc de cinste. O, frumoasă lume nouă, mai seducătoare decât un batalion de Salomee. Muritorul de rând se învârtește ca un titirez, ca să-ți aducă ofrandă roadele muncii sale. Cum să nu devină el – workaholic? Nici o clipă să nu mai stea locului, în nici un caz! N-are voie să-și revină, să cunoască tihna! Dar, atunci, cum să prindă el gustul poeziei?

Nu, nu-i deloc de mirare că în Germania lirica a fost scoasă în mod expres din programul atâtor edituri. Și nici că prin alte locuri, în special pe tărâmuri atât de inventive precum cele balcanic-mioritice, în jurul acestui gen literar au răsărit o mulțime de afaceri profitabile și absolut sigure. Pentru că ele, sufletele negustoroase de editori, care se sacrifică, nu-i așa, pe altarul artei, editeaza chiar și operele unor autori cunoscuți numai și numai când sunt sponsorizate. Consecința: dacă nu se găsește vreun institut cultural sau minister care să finanțeze publicarea, plătește prostul de autor din propriu-i buzunar. Și editura face câștig fără să investească vreun leuț. Că autorii sunt doar ființe vanitoase; ca să-și vadă numele scris în litere de aur pe o copertă, acceptă totul și tac chitic. Parcă ar fi făcut legământ într-o frăție mafiotă: Omertà mai presus de toate! Deci: hai să-i stoarcem¹! Mai ales c-avem la îndemână și-un perfect țap ispășitor: cititorul ignorant, care nu mai citește și, în consecință, este total indiferent față de poezie ... Că nici cel mai cultivat cititor, însă, nu are cum să citească poezie, dacă nu o mai găsește în librării, pentru că editurile nu se mai obosesc să o distribuie, asta bineînțeles că sufletele negustoroase de editori uită să mai spună. (...)

1)A-i compara pe editori cu rechinii este desigur fals. Ei sunt mult prea comozi ca să-și urmărească prada. Seamănă mai curând cu paianjenii, care așteaptă răbdători ca ea să le cadă singură în plasa mai mult sau mai puțin bine întinsă...