Donnerstag, 5. März 2015

DIN SECRETELE LUMII LITERARE ROMANESTI

Motto: liicean și manolesc
reciporc se beștelesc
cine ochii n-are-n spate
vede: ambii au dreptate

Mircea Barnaure: Gran padrino e gran pescecane

„Drumul de la inima pana la buzunarul dvs. este foarte lung“, ii scria Heinrich Heine acum vreo 180 de ani editorului sau Julius Campe. Ca relatia autor-editor este per se una problematica, asta-i deci de mult binestiut. In cazurile fericite, ea poate fi caracterizata drept dragoste cu (cateodata mari) nabadai. Iar in cele nefericite – ei bine, despre ele putem vorbi acum, cu ocazia conflictului Liiceanu-Manolescu pe tema majorarii taxei de timbru cultural.
Lucrurile stau cam asa: editorii, suflete ultra-sensibile, se plang. De exorbitantele costuri tipografice. De publicul care, incult, nu mai citeste. De deplorabilul fapt ca pierderile datorate tiparii unor „carti de cultura“ trebuie compensate - o, ce rusine! - prin vanzare de bestseller-uri. Concluzia: „Fiecare carte e o provocare la faliment“ (dixit d. Liiceanu care, intre noi fie vorba, priveste cu oroare de la inaltimea sa de „fondator de imperiu“ spre „massele de asistati“ = incultul public care nu mai citeste...).
Pe de alta parte este insa cert ca se tipareste. In fiecare an, chiar foarte mult. Si mare parte din aceste carti tiparite raman intr-adevar nevandute.
Pretind deci editorii pe drept titlul de martiri?
Ei bine - NU. Pentru ca dumnealor obnubileaza o parte importanta din problema, si anume: faptul ca multe din cartile nevandute nu sunt mai deloc promovate, prin urmare nici nu prea ajung in librarii. Sigur, promovarea costa si ea, si editorii n-au mai niciodata bani. Ceea ce le lipseste insa si mai mult, este – interesul.
Da, ati auzit bine: editorii, de la cei mai mici la cei mai mari, editeaza o multime de carti pe care nu au nici cel mai mic interes sa le vanda. De ce? Pai, pentru ca aceste carti sunt subventionate – de diverse institutii, academii, uniuni sau – de insisi autorii. Sa fie oare de neinteles ca un editor care nu numai ca nu poarta nici un risc financiar pentru cartea editata, ba chiar si-a facut deja plinul prin simplul fapt de a fi editat-o, nu mai este interesat in promovarea si vanzarea ei? De ce sa se mai oboseasca? Din altruism? Din dragoste pentru cultura? Haida de, sa fim seriosi, aici suntem inca pe pamant, nu in paradis.
Descoperirea (unii ar numi-o geniala) a acestei nise in piata de carte este o mana cereasca pentru edituri. Multe chiar numai asa supravietuiesc. Si unele supravietuiesc destul de bine, de vreme ce publica carte nevanduta dupa carte nevanduta si - NU dau faliment.
Minune? Mai curand: jecmanire de autori care vor sa fie publicati cu orice pret.
Sau: de traducatori. Pentru ca o buna afacere sunt traducerile subventionate de institute culturale. Acestea, bineinteles, nu subventioneaza tiparirea unei carti, ci doar traducerea ei. De (foarte) multe ori, insa, traducatorul nu primeste decat o (foarte) mica parte din aceasta subventie, din care editura nu numai ca finanteaza toata cartea, dar mai reuseste sa puna si ceva deoparte. Cum? De pilda, scotand un tiraj mult mai mic decat cel prevazut oficial sau, si mai bine, tiparind doar cateva exemplare de forma (daca detii vreo functie prin vreo uniune si ai tupeu, poti din start sa-i propui tu insuti, ca autor/traducator, chiar si unui editor strain un astfel de joculet incitant si sa imparti apoi cu el frateste „castigul“).
Lumea literara este deci si ea (ca si flora care creste prin alte mioritice mlastini) cam viciata. Clanuri mai mari sau mai mici se razboiesc intre ele pentru osul de ros al publicului mai mult sau mai putin cititor. Ca in toate domeniile, cativa bine-nfipti stau in fata (unii chiar de decenii), pun mana pe tot ce aduce a privilegiu si se lasa cu mare generozitate adulati. In spatele lor se inghesuie, lihnite, masse de „confrati“. Numai ca scena e mica si bine-nfiptii isi apara teritoriul cu dintii si cu ghearele, necunoscutii, cum ii numeste d. Manolesco (eram cat pe-aci sa scriu Manon-Lescaut), care uita ca cunoscutii - fara virgula sau si! -, mai inainte de a-i fi devenit dansului cunoscuti, tot necunoscuti au fost, ei, necunoscutii, zic, nu prea au sanse sa ajunga si ei in fata, ba, in nefericitul caz in care nu sunt afiliati nici unui clan sau clanulet, nu au in veci de veci vreuna.
Revelator este in acest context scandalul decernarii premiului Eminescu: sigur, nu-i prea elegant sa-ti impui adjunctul, asa cum a facut-o d. Manolesco (dar oare D-zeu sau, ca sa ramanem pe pamant, Papa de la Roma, trebuie el sa se justifice cu ceva in fata cuiva?). Pe de alta parte: cine au fost contracandidatii cu sanse? Nu tot niste produse marca Nicolae Manolescu? Pentru ce, deci, atata tevatura? Intre dansii isi imping premiile, intre dansii se cearta si se-mpaca: teama n-ai, cata-vor iarasi intre dansii sa se plece... Asa a fost, asa este, asa va fi.
Odata ajunsa aici, nu-mi mai raman decat doua lucruri de facut: unu - sa ma declar intr-un (singur) punct de acord cu d. Liiceanu: nu exista meseria de poet. Sau de scriitor. Exista vocatia, care se uzeaza daca este suprasolicitata. Valuta reduce. Sa-ti faci meserie din scris, inseamna sa te tradezi pe tine insuti. Si doi: sa ma bucur ca pe lumea asta toate-s multiple si contradictorii, chiar si mijloacele tehnice: pe de-o parte ameninta cu un big-brotherism desantat, pe de alta insa ofera sansa de a fi independent. De editori, de critici, de confrati.


                                                                                                                         Ioana Orleanu












Keine Kommentare:

Kommentar posten