 |
| Mircea Barnaure: Vampiras in creieras / Vampirchen im Hirnchen |
traieste-ascuns nu-n
vreun castel ca sunt „agenti“, ca sunt „fascisti“
ci-n creieras de om
tembel cei care-s anti-securisti
legat prin unde-adanc
marcante ca nu exista om deplin
de-antene paranoizante
decat in spatiul carpatin
care-i repeta c-albu-i
negru ….................................
ca negru-i alb de om
integru l-ai mai tineri il combate
ca libertatea e-o
sclavie cura de strainatate
ca mandru fu sub
tiranie pentru cei cu scoarta treanta
ca aia vor s'te vanda,
Tara, nu mai e nici o speranta
care te vor cum e
pe-afara (Mircea Barnaure)
FUGA DE REALITATE, neputinta, ba chiar aversiunea de a deosebi intre
fapt si parere: asta diagnosticheaza Hanna Arendt in „Vizita in
Germania“ in anul 1950. Si tot la asta trebuie sa ne gandim, daca
vrem sa intelegem de ce in Romania bantuie inca si-acum cele mai
absurde scenarii conspirationiste. Mesajul lor mereu reinnoit este ca
forte obscure dintr-un Occident dusmanos ne fac rau conform
unui plan bine stabilit. Industria e la pamant? Opera lor.
Agricultura e la pamant? Opera lor. Suntem numai o piata de
desfacere? Opera lor. Devenim o colonie? Opera lor, totul numai opera
lor. Ne-au impus contracte, legi, institutii, ca sa ne
subjuge, ca sa ne distruga. Da. Asta vor. Sa ne
distruga ca neam. Poporul nostru erou, aceasta stavila in calea
Istoriei (nu suntem noi buricul Pamantului?) sa dispara pe
veci!
Confruntati cu astfel convingeri, cei cu formatie medicala s-ar gandi
la anumite tablouri clinice. Etnologii ar invoca gandirea
arhaic-magica. Iar istoricii ar vorbi de o totala lipsa a simtului
istoric. Credinciosii in ale conspiratiei nu se sinchisesc insa de
asemenea obiectii. Convingerile lor sunt atat de bine inradacintate
incat ei ar fi in stare sa afirme ca 2+2=4 este un rezultat impus
dinafara. Ca doar inainte, in vremurile bune, cand noi mai
multumeam din inima Partidului, 2+2 putea sa faca si 8 sau 10,
ba chiar si 100, doar traiam intr-o lume a lui Potiomkin in care
totul era posibil, negrul putea sa fie alb, mizeria – fericire,
sclavia – libertate. De ce dracu ne-ati trezit din ast'
dulce delir?
Si
totusi, adevaratele cauze ale catastrofei ultimilor 25 de ani sunt
cat se poate de cunoscute. Ba mai mult: realitatea le dezvaluie
tocmai acum, zi de zi, prin audieri, arestari sau condamnari mai mult
sau mai putin spectaculoase. Aceste cauze sunt: coruptia, egoismul
exacerbat, lipsa de scrupule, aroganta, dezinteresul total pentru
binele public. Ele formeaza imaginea infricosatoare a Romaniei,
despre care vorbea Klaus Iohannis. Si nici o rauvoitoare putere
straina nu ni le-a impus dinafara, ele sunt cat se poate de
autohtone: ale noastre. Credinciosii in ale conspiratiei trag
insa oblonul in fata acestor realitati suparatoare: si ceea ce nu
vezi, nici nu exista, nu-i asa?
Si
credinta aceasta este, ca toate celelalte, de nezdruncinat. Ea se
dezvolta pe fondul unui fatalism adanc inradacinat (o, blestemata
mostenire orientala, cat rau n-ai pricinuit tu!), un fatalism care
condamna la neputinta si capitulare in fata destinului. Tipul uman pe
care-l propovaduieste este pasiv: o minuscula frunza in bataia
vantului. Oare exista o justificare mai buna pentru a-ti pune
linistit mainile in san si a accepta totul, absolut totul?
Dar, pe de alta parte, si aceasta „credinta“ are o functie de
autoaparare. Cine crede, n-are nevoie de priviri launtrice.
Introspectie, autocritica? Doar n-am innebunit! Nu este, zau,
o intamplare ca societatile postotalitare iubesc teoriile
conspirationiste si urasc psihologia. Doar este mult mai usor sa vezi
in orice reaua-vointa si sa te complaci in rolul de victima, decat sa
te gandesti la propria-ti vina morala, la compromisurile pe care
le-ai facut, la colaborarile mai mult sau mai putin oficiale.
Teoriile conspirationiste sunt un mijloc minunat de a masca
legaturile avute cu fostul sistem, adeziunea care inca pesista,
„vampirasul din creieras“.
Astazi, la 25 de ani de la „caderea comunismului“, este insa
timpul sa se intample in sfarsit si in Romania ceea ce s-a intamplat
in Germania de dupa razboi (e drept: si acolo, la inceput, cu greu,
dar apoi cu foarte mult succes). Anume: o analiza si o dezbatere
profunda a trecutului nostru recent. Acea oficiala „condamnare a
comunismului“ de la care a trecut deja ceva timp, nu a fost numai
insuficienta, ci de-a dreptul contraproductiva. Pentru ca, infierand
sistemul in abstracto, ea a acordat individului iertarea
pacatelor sale particulare, fara ca acesta sa trebuiasca sa se mai
confrunte cu rolul pe care l-a jucat el insusi in fostul sistem.
De
aceea – doua urari (in spirit bennian) pentru Romania: CNSASul sa
devina la fel de important ca institutia Gauck. Si: sa apara si aici
o generatie saisoptista care sa-si intrebe parintii si
bunicii: Cum de-a fost posibil sa se intample ce s-a intamplat?
Cum de nu v-ati impotrivit? Daca ne gandim la implicarea
tinerilor in alegerea lui Iohannis, este posibil ca acesta urare
chiar sa devina candva realitate.
Ioana Orleanu
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen