LO SPLENDORE DE L'ANIMA VITTORIOSA / STRALUCIREA SUFLETULUI INVINGATOR - Torquato Tasso in scrisori

Mircea Barnaure: Giglio

Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Georg Christoph Lichtenberg facea urmatoarea remarca: Nu este straniu ca dominatorii spetei umane sunt atat de mult superiori ca rang invatatorilor aceleiasi? Din asta se vede ce animal sclav este omul.

Omul in genere, si nu in ultimul rand - intelectualul.

Clementissimo signor mio singolarissimo. Torquato Tasso, già servitore di Vostra Altezza serenissima, et or prigionero ne lo spedale di Sant' Anna, lo supplica umilissimamente che si contenti..... E con questo pregandole dal signor Iddio ogni felicità, umilissimamente le bacio le mani. Di Vostra Altezza serenissima servitor molto umile e molto devoto. Asa i se adresa poetul multpreaiertatorului sau stapan, ducelui de Ferrara, care l-a bagat si tinut sapte ani de zile la balamuc (urate cuvinte, dar si mai urata realitate!) pentru culpa, pare-se, de a fi proferat unele injurii la adresa acestuia si a Curtii sale. Asta da clementa! Cum sa nu se roage atunci poetul, servitor prea umil si atat de devotat, Domnului Dumnezeu pentru fericirea Altetei Sale si sa nu-i sarute in modul cel mai smerit mainile?

Taratul prin praf n-a fost deci inventat de lingaii genialului conducator cizmar. Nici de lingusitorii regelui culturii, care nu citea carti, dar cultiva actritele. Si nu-i nici de mirare ca linguseala, in varii forme, a supravietuit tuturor schimbarilor. E drept ca in zilele noastre nu se mai scriu sonete si nu se mai dedica poeme sau dialoguri Domniilor Lor – asa cum facea Tasso: ed io prego Vostra Signoria reverendissima che faccia ch'io possa dedicare i dialoghi e 'l poema a persona c'o m'aiuti..... Locul acestora a fost insa luat de articolele publicate in cotidiene si de aparitiile, nu mai putin penibile, la televizor.

Dar, cum pana la D-zeu te mananca sfintii, Tasso trebuie sa se roage nu numai de Inaltimea Sa, ci si de curtenii din juru-i, ca sa intervina pentru el la duce sau sa-i faca favoarea de a-l conduce a' piedi del serenissimo signor duca di Ferrara. In mii si mii de scrisori se roaga de principi, cardinali, secretari pentru interventii, inlesniri, protectie, ajutoare. Fara posibilitatile electronice de astazi, totusi uimitor de bine inter-conectat poetul. Depresiv si paranoid, el incearca in acelasi timp sa se si foloseasca de suferinta-i spre a capta bunavointa destinatarilor.

Medicii nu erau nici ei mai breji decat astazi. Si de ei trebuia sa te rogi, si pe ei trebuia sa-i lingusesti: chi congiungesse insieme tutti gli oblighi del mondo, come si ponno i grani nel mucchio tot n-ar putea sa egaleze recunostinta-i, in cazul ca i-ar fi redata sanatatea. Din pacate, doctorii se dadeau si in vremea aceea troppo severi si se lasau vazuti asa de rar, ca, se mi fosse lecito, gli accuserei di negligenza. (Sa ne amintim aici si ce spunea Schopenhauer despre ei: daca ai noroc, scapi.)

Si nici cu editorii, acesti auto-sacrificati, la nivel declarativ, pe altarul culturii, nu era altfel. Si dupa ei trebuia s-alerge Tasso - prin scrisori, rugaminti, interventii. Unul petrece prea mult timp la Paris fra dame e cavalieri si nu-i da nici macar o parte din banii castigati come m'avea promesso per sua poliza; de la celalalt asteapta-n zadar despagubiri si recompense, pentru ca gli effetti de la vostra beneficenza sono assai più lenti de la mia credenza.

Dar colegii, cum se zice, de breasla? A gasit poate Tasso macar la acestia intelegere si sustinere? Criticile, cerute de el insusi, i-au adancit si mai mult indoielile. Iar tocmai in ceea ce-i priveste pe asa-numitii colegi, a trebuit sa constate (si el) ca rivalitatile si dusmaniile nascute din cauza literara sono affetti così possenti, sunt simtaminte atat de puternice, ca de nici o ratiune nu pot fi domolite... Atunci ca si-acum. Nimic nou sub soare.

Deceptionat, ramas a discrezione di questi ministri di corte, poetul isi doreste sa traiasca ritirato e lontano da le corti e da' favori, putand sa se dedice numai studiilor necesare terminarii marelui sau poem si scriind numai alcun' altre cose a sodisfazion mia. Vis! Fortat de realitate, peregrin perpetuu, el trebuie sa-si aduca aminte ca, in ciuda bolii, i-a ramas talentul de a compune, si, in privinta scrisului Vostra Eccellenza può aspettare da me ogni sorte di gratitudine. S-o spunem din nou, ca s-o intelegem bine: orice fel de recunostinta!

Ei bine, Tasso moare inainte de a avea loc promisa lui incununare cu lauri pe Capitoliu. Moare, fara a-si fi putut aduna scrisorile imprastiate, aceste disiecta membra (Sergio Zatti), cu ajutorul carora ar fi vrut sa recompuna, pentru posteritate, unitatea complicatei si contradictoriei sale personalitati.

Editia aparuta de curand la editura bucuresteana Humanitas, desigur "cu sprijinul" (!) Ministerului de Externe al Italiei, cuprinde un florilegiu de scrisori tassiene, care il aduc pe cititorul inclinat in contact viu, neprefacut nu doar cu poetul, ci cu omul Torquato Tasso, asa cum a fost – intelept si iritabil, mandru, insetat de glorie si umilindu-se intr-una, sincer si disimulator, melancolic si plin de entuziasm, visator si foarte cu picioarele pe pamant. In plus, ele ne schiteaza si personalitatile destinatarilor, astfel adeverindu-se si aici observatia aceluiasi Lichtenberg, cum ca in scrisorile unui om cu minte se afla intotdeauna si portretele celor carora le-au fost adresate. Nu intamplator considera asadar Leopardi (cum aflam de la Sergio Zatti, care a prefatat volumul) ca scrisorile reprezinta cea mai buna opera a lui Tasso. In ele, Torquato Tasso, acest asistat social (nu-i asa?) al secolului al XVI-lea, despre a carui omosessualità se tot vorbeste, si care era un entuziast admirator al femeii si al cuplului, se dovedeste a ne fi, mai mult decat ne-am fi putut astepta, contemporan.

Ioana Orleanu / Mircea Barnaure